To see

I don't know why you would stand still
But I shouldn't know more than I do now.
Cuz that would maim my priceless pride
And would cut my colorful weeds
While breaking the unbreakable glass.

You're like the one who just won't get a taste,
And who won't let go of holding on.
That's why common sense don't mean a thing,
You've killed and cleared the only mist was real.

Really, there's no memory left for you,
I've wasted them all on a future dirty dream.
I now see your cravings drowned in fear,
But then again, I didn't want you to give in.

I just wanted you to be,
To see...

Atunci si acolo.

S-a terminat cu aceasta fericire imaginara pe care am incercat s-o smulg din mainile nimanui, un nimeni care-mi aminteste de chipul tau si care totusi imi deschide ochii intr-un mod in care nu i-am mai avut niciodata. Pentru ca dorintele se sting incetul cu incetul, sperantele mor ca si cum nici nu s-ar fi nascut vreodata, iar amintirile isi pierd in fiecare zi cate o bucatica din viata...
Dar ramane acea siguranta mizera ca totul s-a intamplat aievea, ca noi doi, cei de altadata, am fost atunci si acolo, si ca nimic din lume nu va schimba asta,  cu toate ca gandurile mele incearca sa ocoleasca acest adevar, aceasta realitate...
Cu toate ca toata fiinta mea se lupta cu sine ca sa se convinga in zadar ca totul nu a fost decat o idee de natura plasmatica, un reper agatat gresit in adevarata fericire personala, un roman esuat ce a ajuns in mainile unui demon...

Sa fie, oare, vina dovezilor materiale?
Da, intr-o oarecare masura.
Caci, pana la urma, toti si toate sunt de vina...
Dar din nou, ca si inainte si ca de fiecare data de acum incolo, suspinele mele sunt intiparite pe o hartie transparenta si mint doar atunci cand incerci sa le citesti, pe cand ale tale sunt pe veci de negasit...

Imensitate.

Mi-am dorit un "eu", un "tu", un "eu si cu tine",
Insa n-am gasit decat un infinit,
Capturand imensitatea dintre noi.

Pentru tine mi-am rupt o farama din viata,
Putin din "mine" pentru mai mult din "tine"
Si totul pentru "noi".
Dar inainte nu stiam,
Nu stiam ca noi doi nu existam
Si ca eram facuta bucatele
Pentru un intreg imaginar...

Draga Jurnalule,

Aici si acum, imi pun o dorinta. Si nu orice fel de dorinta, ci o dorinta imbibata in sperante si in puritatea unui nou inceput. Caci intrezaresc o oarecare inocenta recuperata si, mai presus de orice, siruri infinite de sentimente inefabile.
Dar nici nu stii ce idei imi fug prin minte, din moment ce tu doar te afli undeva, in afara sferei mele. Si foarte bine ca nu stii. Ramai un intrus, un necunoscator, o piatra lasata in urma, prinsa in apele unui rau. O piatra. Mica si rosie.
Si totusi, as putea sa-ti spun. Dar mai bine iti arat. Ce zici?
Raspund eu in locul tau: deschide ochii si priveste.
In traducere libera, sunt bulversata. E posibil, in limitele legilor firii, ca viitorul sa fie inghitit de trecut? Daca da, atunci cu ce mai raman? Prezentul nu exista. Nu pot sa ma agat nici macar de o secunda, pentru ca trece inainte sa ma gandesc la ea. Chiar si secunda in care scriu acestea ... a trecut acum mult timp. Vezi? Prezentul nu exista.
Iar trecutul e un monstru, o reptila, un sarpe cu doua capete.
Din nou, ce-mi mai ramane?
O dorinta, intrucat viitorul trebuie sa fie viu.
Raman cu o dorinta.
Care se zbantuie.
Si care va plamadi TOT.
Dar bineinteles, ce pacat ca nu cunosti substanta "TOT"-ului meu...

Inceput de sfarsit.

Ea a vrut si a incercat, dar inceputul nu a mai lasat-o sa uite nicicand sfarsitul.
A incercat sa-l schimbe, caci a vrut sa-l schimbe, dar a ajuns mai aproape de adevar si mai departe de ea insasi.
Dupa atatea pagini scrise, ea se priveste pe sine si se intreaba daca este, intr-adevar, prima oara cand vede clar sau daca a vazut dintotdeauna, dar a preferat sa se refugieze in acel bol de sticla crapat.
Isi aduce aminte de momentul in care a pasit pentru prima data pe scena si cat de mult si-a dorit acel rol. Dar ea fusese mereu singura, caci el nu fusese niciodata "el", isi da ea seama, ci el fusese doar vesminte de plastic dur si lucios, cu inima de piatra si trupul de lemn. In jurul mainilor ei stau infasurate acum sfori rupte ce nu vor sa slabeasca stransoarea. "Daca sforile sunt rupte, de ce inca doare atat de rau...?". Raspunsul vine brusc si prompt, inghetand aerul ce ii inunda, imediat, plamanii: "Pentru ca de fiecare data am incercat sa le leg. Dar nodurile raman, si la un moment dat nu voi mai avea ce sa leg. Nu pot lega noduri.". Mai sta o secunda pierduta in aceleasi ganduri negre ce au inghitit anotimp dupa anotimp si stie ca momentul acela este "acum", chiar prea "acum" ptentru a mai putea fi amanat. Dar adevarul e inca si mai amar de atat, pt ca momentul acela a trecut deja. Si mai stie ca ea e singurul suflet caznit de catre el, cu toate ca lumea nu va sti niciodata...
Vrea sa stie daca acum va fi altfel, daca va fi libera, daca va fi vreodata in stare sa-si reinventeze acest interior tot mai gol. Vrea sa stie daca acum, dupa ce totul a fost sfasiat de ghearele sfarsitului, va sti. Dar ea nu a stiut niciodata si nu va sti nici de acum incolo. Pentru ca niciodata nu a fost el, intotdeauna a fost ea. Lumea ei nu se sfarseste cu el. Ci lumea ei a INCEPUT cu el, candva, demult. Si e o lume rea.

Ea nu e zdrobita.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
E ceva mai mult decat un pumn de praf.
Caci ea este mangaiata de stropi de ploaie
Si pare ca plange, insa sufletul ei abia acum este modelat.
Si vei vedea ca maine Soarele-o va ostoi,
Si o va usca.
Dar de data asta o va usca in intregime.
Nu vor mai ramane margini puhave.
Nu pentru tine.
Nici acum, nici in viitoarele amintiri inmarmurite.

Inainte pasii tai se opreau exact acolo unde ai ei incercau sa o apuce pe o noua carare.
Dar amintirea lor a ramas intr-o balta.
Era rosie, mica si de piatra, mai aproape de tine decat ai fi crezut.
Iar acum nu mai e.
Caci mintile, inimile si sufletele voastre sunt acum si pentru totdeauna...
Statui imuabile.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
Ea doar are teama de un "maine" nebulos si tremurator.
Ea nu e zdrentuita,
Si nici pustiita,
Ea nu plange.
Ea doar isi lasa obrajii prada mangaierilor de ploaie...
Si doar sunetul lor mai reverbereaza in colturile acelor statui dinlauntrul ei,
Pe cand vocea lui e un ecou indepartat...

Cute. (30 august)

De data asta sper sa nu mai vad cum cutele iti zbarcesc colturile gurii.
De data asta sper sa nu-mi mai prefaci visul in cosmar,
Asa ca altadata...

De data asta sper sa gasesc vesminte de otel in care sa-mi infasor toate temerile.
De data asta sper sa inghetam si sa ne topim, totodata,
Intr-un freamat mai acut, dar mai viu si mai melodios
Ca niciodata...