Intrusi.

Nu credeam niciodata ca nu voi sti de unde sa incep a povesti acest episod ce am incercat sa-l ingrop in trecut, dar care inca imi tulbura prezentul, ca si cum fiecare moment pe care il traiesc acum ar reprezenta secunda ce face limita dintre soc si trezirea la realitate. Totul a inceput cu o cazatura puternica, cu o impresie frumoasa destramata, cu o flacara care s-a stins brusc asemenea unei lumanari proaste si cu o incredere calcata in picioare de catre nistre necunpscuti, niste intrusi in calea fericirii.
Si probabil cu o naivitate care a incetat sa-mi mai defineasca sufletul, dar care ma va urmari tot restul existentei mele. Am pasit increzatoare, dar totusi cu o usoara urma de ezitare, pe un drum strain, ascuns in intuneric. Piedicile strigau sacadat, anuntand parca furtuna ce avea sa se iveasca, dar nu pot decat sa consider ca ma detasasem intr-o realitate imaginata. Acolo totul era altfel. Acolo nu ai fi putut niciodata sa cazi si sa te lovesti. De ce? Pentru ca aceasta realitate falsa era, in ochii mei, fericirea absoluta si orice gand rau ce venea din locuri necunoscute, orice principiu incapatanat, orice energie negativa erau considerate intrusi si, in cele din urma, erau alungate din aceasta zona a perfeciunii. Iubirea fusese o notiune abstracta, un sentiment observat, dar nu simtit, o energie stiuta, dar nu cunoscuta...si niciodata indispensabila vietii ... pana atunci. De ce sa te complici cand totul se incadreaza perfect in criteriile fericirii tale personale? Nu exista motiv. Din pacate niciodata nu exista. dar viata gaseste intotdeauna o modalitate sa te surprinda, sa te schimbe, sa iti fure zambetul de ieri si sa te oblige sa te confrunti cu un prezent care nu face nimic altceva decat sa te deruteze si sa te lase cu un infinit de ganduri ce nu vor deveni niciodata cuvinte.
Cand mi-am dat seama ca ceva era schimbat inca de la inceput, am stiut ca de fiecare data gasisem un refugiu, o cale de a ma ascunde. De ceilalti si nu in ultimul rand, de mine. Am incercat sa fug, dar m-am impiedicat si inevitabil, am cazut. Socul a fost atat de brusc si de dur, incat niciodata nu va mai fi ca inainte. Toate minciunile, toate vorbele aruncate in vant, precum si anumite episoade parca rupte dintr-un film fara poveste, culoare si sonor nu ma vor lasa niciodata sa ma intorc in acel loc ce candva , demult, imi inspira doar siguranta. Degeaba te lupti si te zbati, deoarece realitatea e corupta de minciuni inlantuite in lacate fara cheie si nimic nu va fi vreodata mai usor.
Acum se aude alta muzica. Incerc s-o schimb dar nici macar nu stiu de unde vine. Aici am fost lasati, aici trebuie sa stam. Nu mai conteaza de mult ce vrem, pentru ca ne schimbam in fiecare zi.
In final, inimile de piatra vor fi cele mai alterate, cele mai zdrobite...

Destination of the heart unknown.

M-am razgandit. Si atunci si acum. In fiecare zi a existentei mele. Ma simt tradata de aceeasi minte care devine mai diabolica pe zi ce trece. Ma simt sedata de aerul toxic care continua sa-mi inunde plamanii. Sunt drogata cu sperante. Obligata sa vad cum fiecare flacara se transforma, usor, in scrum. Stau de prea mult timp in acest loc in care orice privire, orice atingere dispare chiar inainte de a ma trezi la realitatea asta corupta de minciuni. M-am schimbat si nu stiu de ce , dar de fiecare data cand zaresc o scanteie, ma trezesc in intuneric. Simt ca stiu ce vreau, dar toate sperantele pe care le-am avut vreodata si dorintele mele din acest moment se bat cap in cap. Zace in mine un suflet din ce in ce mai singuratic si mai dezamagit, si cu toate acestea, continui sa le fac rau celorlalti. De ce...?
"Trezeste-te. Realitatea te loveste din ce in ce mai des si mai dur, iar piedicile te pandesc la fiecare pas pe care il faci...E usor ca ceva sa se transforme in tot, dar e greu ca totul sa se transforme in nimic. Si imposibil sa nu mai fi zdrobit de jocul realitatii.
Si te temi ca visezi iar de una singura la adevarul unei minciuni perfecte.
E timpul sa iei o mie de culori si sa iti pictezi romanul vietii."

P.S: Get well soon, dear friend.
~ThE EnD~

Eu

O sa regreti si nu o spun doar pentru ca am motive sau simt nevoia sa te urasc. Balanta trebuie sa se incline, inevitabil ... Am invatat ca oricat de mult ti-ai dori ceva, orice...in final nu ramai decat cu un singur lucru. Sau cu nimic in cazul in care te-ai pierdut pe tine ...Si tot in final ...inimile de piatra vor fi cele mai alterate, cele mai zdrobite...si pierdute intr-un trecut din ce in ce mai indepartat.
M-am trezit azi cu o dara de melancolie pe suflet. Lucrurile s-au schimbat de mult si eu nici macar nu-mi dadusem seama ... Sau poate ca nu am vrut..? M-am agatat oare de niste randuri scrise la intamplare ? Ei bine, le-am sters pe toate. Din minte, din suflet, din inima..am uitat de tot. Vreau sa ma redefinesc si sa pasesc intr-o alta lume. Ma uit in jurul meu si nu vad decat ruine. Ma pierd..Si incerc sa ma regasesc prin ideea ca in curand o sa vad orice, numai nu ce vad acum...Dar de ce...de ce...de ce nu reusesc?!
Ma enerveaza haosul asta...care le induce pesimism persoanelor normale si totodata o rautate care depaseste cu mult orice limita persoanelor fara caracter. Rautatea adevarata consta tocmai in dorinta arzatoare de a te incadra perfect in criteriile ei. Restul sunt ramasite de personalitati care creaza ganduri ce nu vor deveni niciodata cuvinte. Niciodata...
Ma intriga gandul ca nu pot sa schimb nimic ce tine de realitatea asta atat de parvenita. Ma simt mereu din ce in ce mai dezamagita, iar adevarul e din ce in ce mai relativ. M-am saturat sa tot caut motive si sa nu gasesc nimic. Cu alte cuvinte...eu.

De la piatra, la tarana.

Ai idee ce insemni pentru mine? Probabil ca nu. Dar am sa-ti spun oricum...Defapt nu, m-am razgandit...Of...cat de putina importanta cred ca are restul. Si totusi, la ce ma refer cand spun "restul" ? La vechile prietenii stricate, la sentimentele nedescifrate nici macar de mine ... la inima care alterneaza de la piatra la tarana... ? Despre asta e vorba? Caci daca e asa, atunci renunt. Renunt la moftul de a mai cunoaste "eu"-ul asta tot mai fericit la suprafata si tot mai trist in interior. Dar trebuie sa conteze. Totul ar trebui sa conteze, caci nu vreau sa ma zbat si sa visez degeaba. Vreau sa-mi pastrez identitatea astfel. Si simt albastrul de la inceputul si pana la sfarsitul sufletului. Dar ce tot spun? Stiu eu care-s acestea..? Azi cred ca da. Maine, insa, o sa aflu inca un adevar. Si tot simt lipsa de ceva. Am nevoie de mai mult.
[...]
Ma simt ca o flacara ce se stinge usor, precum o lumanare proasta...ca o chitara veche ce nu e folosita niciodata... Si ma mai simt ca un poet ce vrea sa simta durere, dar nu gaseste, pentru ca nu mai traieste momente de importanta primordiala si intensitate maxima, asa ca altadata...
[...]

Printre ganduri si cuvinte

Alternez intre zambete si melancolii abia observate. Pentru ca simt toate acestea pana in adancul sufletului, dar putine sunt senzatiile si sentimentele cunoscute. Astfel, ma pierd in infinit. Cunosc un univers tot mai nou...si tin minte fiecare vers, fiecare gand. Si fiecare cuvant al tau.
Si acum as vrea sa mai fie ca ieri, de ce sa neg .. ? Dar pretuiesc prea mult ziua de azi si mi-e prea dor de cea de maine...
Si e bine cand te bucuri din plin de fiecare zambet...Chiar daca ma pierd printre termeni vagi. Sunt un singur suflet. Cu prea multe amintiri. Si din nou, ma afund in confuzii...Dar o sa am parte si de ceea ce am cautat. Pentru ca o viata traita si simtita in fiecare fractiune de secunda face cat sapte vieti. Iar un suflet pierdut printre ganduri si cuvinte o sa ajunga si el, intr-o buna zi, sa se cunoasca pe sine...

Dulce si amar.

Preocuparea mea principala nu mai e jurnalul, ci poezia, in general. Nu stiu de ce. Si nici nu vreau sa stiu. Singura mea problema este ca m-am indepartat prea mult de vechiul "eu". Enorm. Si mi-e frica de orice. Traiesc in temeri si obiceiuri murdare. Si cred ca au trecut aproximativ 3 luni de la asazisul "minunatul" gust al biscuitelui clasic de ciocolata candva indispensabil unei zile apropiate perfectiunii. Ma obisnuisem sa traiesc in fum si ceata...[...].Dar mereu ma caut pe mine.Si asta ar trebui sa insemne ceva, nu-i asa?

Si mi-e dor...de tot...

Pentru prima data imi este atat de dor de ultimii ani ai copilariei. Si nu mai vreau sa las timpul sa treaca. Pentru ca schimbarea e prea mare. Iar sufletul meu nu stie...nu stie nimic. Nu stie care-i calea cea mai scurta. Iar eu...nu sunt niciodata pregatita. Si uneori chiar ma intreb daca exista cu adevarat ceva al meu, numai al meu...si ceva care sa se piarda, dar sa poata fi gasit. Si sa fie totul bine, sa-mi stiu rostul vietii. Ce s-a intamplat cu inocenta si prostia vietii de copil? Unde a disparut naivitatea ce nu demult ma strapungea pana in adancul sufletului? De ce totul se schimba din tot in ceva, si din ceva in nimic? De ce nu pot sa tin pasul cu propria-mi viata? De ce nu dispare confuzia?

Unde m-am pierdut pe mine? In ce capitol al vietii mele lucrurile au luat intorsatura asta pe care nu pot sa mi-o explic ? Si mi-e frica sa nu uit. Pentru ca am scris sute de pagini, dar nu am surprins nimic. Toata fericirea ? Cum o pot recunoaste ? Cum de nu mai am incredere in nimic, nici macar in mine ? De ce, de ce, de ce?! As fi vrut mai mult...ceva care sa merite sa fie tinut minte...ceva memorabil, si de neinlocuit. As fi vrut o farama de adevar. Sa nu mai existe urma de minciuna. Dar tot am senatia ca viata continua sa treaca pe langa mine pe masura ce caut mereu o nevoie nebuna de a iubi si de a uri, in acelasi timp...Si vechile cunostiinte, si fericirea mea de dinainte...ma obsedeaza. Si nu stiu la ce sa ma astept. Si ma tem ca nu am nimic la care sa ma astept. Si sper ca o sa fiu fericita si ca o sa stiu asta. Sa simt si sa scriu. Sa iubesc o fericire melancolica...si una perfecta. Dar imi doresc prea mult sa traiesc, imi doresc prea mult sa iubesc. Nu vreau sa cunosc perfectiunea, pentru ca nu mai stiu ce inseamna pentru mine. Dar vreau sa cunosc defectele perfecte ale vietii...si sa traiesc. Dulce si amara viata...cat de mult imi doresc sa traiesc ... !

...Fiecare zi...

M-am uitat in trecut
La albumul nostru multicolor,
La visele ce ne-au inundat prea din senin
Si nu au mai apus vreodata,
La Soarele ce a rasarit in fiecare zi.

M-am pierdut intr-un zambet doar al meu
Dar pe care l-am furat, inevitabil, de la tine.
Te-am cautat prea multe zile
Si te-am visat prea multe nopti.
Astazi, insa, te-am gasit
Intr-o pagina veche de jurnal.
Si ti-am citit numele scris de o mie de ori
In fiecare zi ..

Ca o floare oflilita,
Ca un fluture albastru ratacit,
Asa e gandul meu de azi.
Pentru ca aberez mereu cu gandul la tine.
Mi-ai lasat, candva, un gust amar
Dar nu ma lasa, te rog,
Sa sterg amintirea cu tine
De maine…
Si din fiecare zi…