Regretul minim si libertatea majora.

Va jur ca o sa mi-o platiti.
Toate impresiile frumoase lasate de zambetele voastre false s-au spart si au fost inghitite de o gaura neagra, ireversibil si irecuperabil.
Au mai ramas doar ganduri negre si dorinte taioase.
Care vor lasa doar sange in urma.
Si apoi imi voi continua drumul anevoios si voi ocoli toate piedicile...
Dar nu pe cele puse de voi.
Pentru ca s-a terminat scena disperata.
S-a terminat tragedia dramatica a mintilor voastre bolnave...
Intrucat ploaia a spalat orice durere, a sters orice lacrima ...
Iar raza adevarului a luminat orice inima lasata de izbeliste in intuneric.
S-a terminat acum si aici, dar am sa pastrez ziua de maine intr-o scrisoare arsa...
Caci e posibil ca eternitatea sa nu fie de ajuns.

Leac pentru venin. [50%]

Caci lumea asta care
Pare a fi numai taram de visare,
Atat de noua, de vasta, de frumoasa...
Este plina de bucurii trecatoare si de iubire
Dar parasita de certitudini si de leac pentru venin.
Iar noi pe ast cap ne-aflam, in bezna si in chin...
Nedumeriti de lupta, de spaime, de dorinte si de soapte...
Unde ostirile se-nfrunta, ca doi orbeti in noapte...
Stau aici si acum, pierduta printre stele stinse
Si vreau sa stiu daca maine ma voi trezi
Din visul unei veri izgonite
De gheata atingerii tale...

Sculpturi.

Asculta-mma cand nu spun niciun cuvant
Si arunca-ti varsta intr-un colt intunecat
Pe care numai eu sa il gasesc.
Sculpteaza-ti singur inima in piatra
Ca sa fiu eu cea care o poate sfarama
Si apoi remodela...
Precum Soarele topeste gheata
Printr-un dans codificat,
Doar de raze cunoscut.

P.S: Get well soon...again, dear friend.

Minciuna si adevar sau poate drama si realitate.

Nu, nu s-a terminat. Nimic nu se poate termina asa, brusc, fara niciun motiv, fara niciun ultim cuvant spus. Sau cel putin asta as vrea eu sa cred. Si totusi, chiar si atunci cand scenariul a luat sfarsit si au plecat toti actorii, tot vor mai fi multe de vazut. Doar in acest mod viata ar putea avea un sens. Altfel, ar fi ca si cum am trecut cu totii printr-un infinit de sentimente, iar apoi le-am ingropat definitiv, cu gandul ca fata negativa a murit odata cu ele...Si nu, nu trebuie sa renuntam la lucrurile de care trebuie sa ne agatam cu sperante. Nu putem ramane goi pe dinauntru, caci e impotriva firii..Ar fi ca si cum ne-am lasa prada celor mai negre temeri, chiar in ultima secunda. Dupa atatia ani, trebuie sa fi invatat ceva... si anume ca niciodata nu vom fi invatat destul. Nu poti exagera cand vine vorba de a fi tu insati, asta niciodata. Nimic nu te poate face mai fericit decat libertatea pe care o simti atunci cand gandurile devin cuvinte.
Fiecare secunda traita din ziua de astazi imi aduce aminte de episodul anterior, dar cu siguranta de data aceasta totul e mai intens, iar simturile mele par a fi mai aproape de viata, mai aproape de adevar...cu fiecare ticait de ceas. Insa obiceiul murdar al acestor ani inca isi spune cuvantul si simt cum povestea tinde sa se repete la nesfarsit. Asadar, sunt mereu obligata sa ma confrunt cu o durere care deja nu ma mai disturba pe cat i-ar disturba pe ceilalti, pentru ca m-am obisnuit cu ea. E o parte din mine si daca as incerca sa neg realitatea, m-as trezi bulversata in minciuna...Sa fie oare, acesta scopul? Nu...Se poate mai mult de atat...Pot mai mult de atat. Si pana la urma, daca nu pot sa inaintez, atunci probabil ca nu ar trebui s-0 fac.
Pe seama fiecarui moment de slabiciune, un orgoliu este hranit, creand monstri. Cu aceste cuvinte ma zbat de cand am pornit pe acest drum ales de o minte mult prea diabolica pentru a fi inteleasa... Durerile fizice conteaza prea putin in momentul de fata, insa unele cuvinte se strecoara exact in acel colt bolnavicios al sufletului, fiind programate sa strapunga, sa stearga orice urma de viata din tine. Nu, nu vreau sa ma reprezinte acest curcubeu de umbre afundat in ceata pentru tot restul vietii. Dar cat timp trebuie sa mai treaca ca sa pot spune ca am gasit exact ceea ce am dorit, nimic mai mult si nimic mai putin...?
Trebuie sa iti pese, vreau sa iti pese. Daca nu as vrea, nu as mai fi eu. Intotdeauna o sa vreau ceva ce nu pot avea si intotdeauna o sa cred ca depinde de mine daca acest lucru e posibil sau nu. Din pacate, insa, nu poti decat sa accepti scena din fata ochilor si sa lasi muzica sa-si joace rolul pe fundal. Toti au cale libera sa creada ce vor, pana la urma, cu toate ca tu te simti din ce in ce mai singuratic...ca si cum nu exista nimic care sa merite gandurile tale frumoase, pentru simplul fapt ca mereu se gaseste cate cineva care sa ti le distruga,sa ti le zdrobeasca, sa ti le calce in picioare si apoi sa le dea foc...lasandu-le sa fie purtate in bataia vantului...transformandu-le intr-o "mare de nimic"...Intorcandu-ne in prezent...Te arde pe dinauntru si te cuprinde un val de disperare si asta chiar in momentul in care iti dai seama ca nu mai ai unde si nici de cine sa te ascunzi si ca nimeni nu mai e dispus sa auda ce ai de spus. Te arde si e greu, mai greu ca niciodata...
Dar, din fericire, nicio flacara nu e vesnica. Toate se sting intr-un final, cu toate ca deocamdata se incapataneaza sa-ti transforme fiecare minut intr-un cosmar. Si pana la urma, tot scrum vor deveni...scrum care isi va gasi locul in gramajoara aceea din ce in ce mai mare din coltul inimii. In scurt timp, nu va fi nimic altceva decat o amintire plasata intre granitele minciunii si ale adevarului, ale dramei si ale realitatii si nu in cele din urma, ale iubirii si ale dezamagirii...
Ai zdrobit un suflet lasat de izbeliste, ti-ai murdarit mainile si nici macar nu stii..

Renunt, acum, la a mai cauta raspuns si raman, ca de obicei, cu vorbe nespuse.

Un singur motiv iti mai cer si apoi promit sa te las in pace, liber sa cauti si sa gasesti ceea ce crezi tu ca te va face fericit...De ce...? De ce?!

[...]

P.S: I guess it's not just something you will get used to someday...You will never learn.:).

Intrusi.

Nu credeam niciodata ca nu voi sti de unde sa incep a povesti acest episod ce am incercat sa-l ingrop in trecut, dar care inca imi tulbura prezentul, ca si cum fiecare moment pe care il traiesc acum ar reprezenta secunda ce face limita dintre soc si trezirea la realitate. Totul a inceput cu o cazatura puternica, cu o impresie frumoasa destramata, cu o flacara care s-a stins brusc asemenea unei lumanari proaste si cu o incredere calcata in picioare de catre nistre necunpscuti, niste intrusi in calea fericirii.
Si probabil cu o naivitate care a incetat sa-mi mai defineasca sufletul, dar care ma va urmari tot restul existentei mele. Am pasit increzatoare, dar totusi cu o usoara urma de ezitare, pe un drum strain, ascuns in intuneric. Piedicile strigau sacadat, anuntand parca furtuna ce avea sa se iveasca, dar nu pot decat sa consider ca ma detasasem intr-o realitate imaginata. Acolo totul era altfel. Acolo nu ai fi putut niciodata sa cazi si sa te lovesti. De ce? Pentru ca aceasta realitate falsa era, in ochii mei, fericirea absoluta si orice gand rau ce venea din locuri necunoscute, orice principiu incapatanat, orice energie negativa erau considerate intrusi si, in cele din urma, erau alungate din aceasta zona a perfeciunii. Iubirea fusese o notiune abstracta, un sentiment observat, dar nu simtit, o energie stiuta, dar nu cunoscuta...si niciodata indispensabila vietii ... pana atunci. De ce sa te complici cand totul se incadreaza perfect in criteriile fericirii tale personale? Nu exista motiv. Din pacate niciodata nu exista. dar viata gaseste intotdeauna o modalitate sa te surprinda, sa te schimbe, sa iti fure zambetul de ieri si sa te oblige sa te confrunti cu un prezent care nu face nimic altceva decat sa te deruteze si sa te lase cu un infinit de ganduri ce nu vor deveni niciodata cuvinte.
Cand mi-am dat seama ca ceva era schimbat inca de la inceput, am stiut ca de fiecare data gasisem un refugiu, o cale de a ma ascunde. De ceilalti si nu in ultimul rand, de mine. Am incercat sa fug, dar m-am impiedicat si inevitabil, am cazut. Socul a fost atat de brusc si de dur, incat niciodata nu va mai fi ca inainte. Toate minciunile, toate vorbele aruncate in vant, precum si anumite episoade parca rupte dintr-un film fara poveste, culoare si sonor nu ma vor lasa niciodata sa ma intorc in acel loc ce candva , demult, imi inspira doar siguranta. Degeaba te lupti si te zbati, deoarece realitatea e corupta de minciuni inlantuite in lacate fara cheie si nimic nu va fi vreodata mai usor.
Acum se aude alta muzica. Incerc s-o schimb dar nici macar nu stiu de unde vine. Aici am fost lasati, aici trebuie sa stam. Nu mai conteaza de mult ce vrem, pentru ca ne schimbam in fiecare zi.
In final, inimile de piatra vor fi cele mai alterate, cele mai zdrobite...

Destination of the heart unknown.

M-am razgandit. Si atunci si acum. In fiecare zi a existentei mele. Ma simt tradata de aceeasi minte care devine mai diabolica pe zi ce trece. Ma simt sedata de aerul toxic care continua sa-mi inunde plamanii. Sunt drogata cu sperante. Obligata sa vad cum fiecare flacara se transforma, usor, in scrum. Stau de prea mult timp in acest loc in care orice privire, orice atingere dispare chiar inainte de a ma trezi la realitatea asta corupta de minciuni. M-am schimbat si nu stiu de ce , dar de fiecare data cand zaresc o scanteie, ma trezesc in intuneric. Simt ca stiu ce vreau, dar toate sperantele pe care le-am avut vreodata si dorintele mele din acest moment se bat cap in cap. Zace in mine un suflet din ce in ce mai singuratic si mai dezamagit, si cu toate acestea, continui sa le fac rau celorlalti. De ce...?
"Trezeste-te. Realitatea te loveste din ce in ce mai des si mai dur, iar piedicile te pandesc la fiecare pas pe care il faci...E usor ca ceva sa se transforme in tot, dar e greu ca totul sa se transforme in nimic. Si imposibil sa nu mai fi zdrobit de jocul realitatii.
Si te temi ca visezi iar de una singura la adevarul unei minciuni perfecte.
E timpul sa iei o mie de culori si sa iti pictezi romanul vietii."

P.S: Get well soon, dear friend.
~ThE EnD~

Eu

O sa regreti si nu o spun doar pentru ca am motive sau simt nevoia sa te urasc. Balanta trebuie sa se incline, inevitabil ... Am invatat ca oricat de mult ti-ai dori ceva, orice...in final nu ramai decat cu un singur lucru. Sau cu nimic in cazul in care te-ai pierdut pe tine ...Si tot in final ...inimile de piatra vor fi cele mai alterate, cele mai zdrobite...si pierdute intr-un trecut din ce in ce mai indepartat.
M-am trezit azi cu o dara de melancolie pe suflet. Lucrurile s-au schimbat de mult si eu nici macar nu-mi dadusem seama ... Sau poate ca nu am vrut..? M-am agatat oare de niste randuri scrise la intamplare ? Ei bine, le-am sters pe toate. Din minte, din suflet, din inima..am uitat de tot. Vreau sa ma redefinesc si sa pasesc intr-o alta lume. Ma uit in jurul meu si nu vad decat ruine. Ma pierd..Si incerc sa ma regasesc prin ideea ca in curand o sa vad orice, numai nu ce vad acum...Dar de ce...de ce...de ce nu reusesc?!
Ma enerveaza haosul asta...care le induce pesimism persoanelor normale si totodata o rautate care depaseste cu mult orice limita persoanelor fara caracter. Rautatea adevarata consta tocmai in dorinta arzatoare de a te incadra perfect in criteriile ei. Restul sunt ramasite de personalitati care creaza ganduri ce nu vor deveni niciodata cuvinte. Niciodata...
Ma intriga gandul ca nu pot sa schimb nimic ce tine de realitatea asta atat de parvenita. Ma simt mereu din ce in ce mai dezamagita, iar adevarul e din ce in ce mai relativ. M-am saturat sa tot caut motive si sa nu gasesc nimic. Cu alte cuvinte...eu.