Preocuparea mea principala nu 
mai e jurnalul, ci poezia, in general. Nu stiu de ce. Si nici nu vreau sa stiu. Singura mea problema este ca m-am indepartat prea mult de vechiul "eu". Enorm. Si mi-e frica de orice. Traiesc in temeri si obiceiuri murdare. Si cred ca au trecut aproximativ 3 luni de la asazisul "minunatul" gust al biscuitelui clasic de ciocolata candva indispensabil unei zile apropiate perfectiunii. Ma obisnuisem sa traiesc in fum si ceata...[...].Dar mereu ma caut pe mine.Si asta ar trebui sa insemne ceva, nu-i asa?
mai e jurnalul, ci poezia, in general. Nu stiu de ce. Si nici nu vreau sa stiu. Singura mea problema este ca m-am indepartat prea mult de vechiul "eu". Enorm. Si mi-e frica de orice. Traiesc in temeri si obiceiuri murdare. Si cred ca au trecut aproximativ 3 luni de la asazisul "minunatul" gust al biscuitelui clasic de ciocolata candva indispensabil unei zile apropiate perfectiunii. Ma obisnuisem sa traiesc in fum si ceata...[...].Dar mereu ma caut pe mine.Si asta ar trebui sa insemne ceva, nu-i asa? Si mi-e dor...de tot...
Pentru prima data imi este atat de dor de ultimii ani ai copilariei. Si nu mai vreau sa las timpul sa treaca. Pentru ca schimbarea e prea mare. Iar sufletul meu nu stie...nu stie nimic. Nu stie care-i calea cea mai scurta. Iar eu...nu sunt niciodata pregatita. Si uneori chiar ma intreb daca exista cu adevarat ceva al meu, numai al meu...si ceva care sa se piarda, dar sa poata fi gasit. Si sa fie totul bine, sa-mi stiu rostul vietii. Ce s-a intamplat cu inocenta si prostia vietii de copil? Unde a disparut naivitatea ce nu demult ma strapungea pana in adancul sufletului? De ce totul se schimba din tot in ceva, si din ceva in nimic? De ce nu pot sa tin pasul cu propria-mi viata? De ce nu dispare confuzia?
Unde m-am pierdut pe mine? In ce capitol al vietii mele lucrurile au luat intorsatura asta pe care nu pot sa mi-o explic ? Si mi-e frica sa nu uit. Pentru ca am scris sute de pagini, dar nu am surprins nimic. Toata fericirea ? Cum o pot recunoaste ? Cum de nu mai am incredere in nimic, nici macar in mine ? De ce, de ce, de ce?! As fi vrut mai mult...ceva care sa merite sa fie tinut minte...ceva memorabil, si de neinlocuit. As fi vrut o farama de adevar. Sa nu mai existe urma de minciuna. Dar tot am senatia ca viata continua sa treaca pe langa mine pe masura ce caut mereu o nevoie nebuna de a iubi si de a uri, in acelasi timp...Si vechile cunostiinte, si fericirea mea de dinainte...ma obsedeaza. Si nu stiu la ce sa ma astept. Si ma tem ca nu am nimic la care sa ma astept. Si sper ca o sa fiu fericita si ca o sa stiu asta. Sa simt si sa scriu. Sa iubesc o fericire melancolica...si una perfecta. Dar imi doresc prea mult sa traiesc, imi doresc prea mult sa iubesc. Nu vreau sa cunosc perfectiunea, pentru ca nu mai stiu ce inseamna pentru mine. Dar vreau sa cunosc defectele perfecte ale vietii...si sa traiesc. Dulce si amara viata...cat de mult imi doresc sa traiesc ... !
