Inceput de sfarsit.

Ea a vrut si a incercat, dar inceputul nu a mai lasat-o sa uite nicicand sfarsitul.
A incercat sa-l schimbe, caci a vrut sa-l schimbe, dar a ajuns mai aproape de adevar si mai departe de ea insasi.
Dupa atatea pagini scrise, ea se priveste pe sine si se intreaba daca este, intr-adevar, prima oara cand vede clar sau daca a vazut dintotdeauna, dar a preferat sa se refugieze in acel bol de sticla crapat.
Isi aduce aminte de momentul in care a pasit pentru prima data pe scena si cat de mult si-a dorit acel rol. Dar ea fusese mereu singura, caci el nu fusese niciodata "el", isi da ea seama, ci el fusese doar vesminte de plastic dur si lucios, cu inima de piatra si trupul de lemn. In jurul mainilor ei stau infasurate acum sfori rupte ce nu vor sa slabeasca stransoarea. "Daca sforile sunt rupte, de ce inca doare atat de rau...?". Raspunsul vine brusc si prompt, inghetand aerul ce ii inunda, imediat, plamanii: "Pentru ca de fiecare data am incercat sa le leg. Dar nodurile raman, si la un moment dat nu voi mai avea ce sa leg. Nu pot lega noduri.". Mai sta o secunda pierduta in aceleasi ganduri negre ce au inghitit anotimp dupa anotimp si stie ca momentul acela este "acum", chiar prea "acum" ptentru a mai putea fi amanat. Dar adevarul e inca si mai amar de atat, pt ca momentul acela a trecut deja. Si mai stie ca ea e singurul suflet caznit de catre el, cu toate ca lumea nu va sti niciodata...
Vrea sa stie daca acum va fi altfel, daca va fi libera, daca va fi vreodata in stare sa-si reinventeze acest interior tot mai gol. Vrea sa stie daca acum, dupa ce totul a fost sfasiat de ghearele sfarsitului, va sti. Dar ea nu a stiut niciodata si nu va sti nici de acum incolo. Pentru ca niciodata nu a fost el, intotdeauna a fost ea. Lumea ei nu se sfarseste cu el. Ci lumea ei a INCEPUT cu el, candva, demult. Si e o lume rea.

Ea nu e zdrobita.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
E ceva mai mult decat un pumn de praf.
Caci ea este mangaiata de stropi de ploaie
Si pare ca plange, insa sufletul ei abia acum este modelat.
Si vei vedea ca maine Soarele-o va ostoi,
Si o va usca.
Dar de data asta o va usca in intregime.
Nu vor mai ramane margini puhave.
Nu pentru tine.
Nici acum, nici in viitoarele amintiri inmarmurite.

Inainte pasii tai se opreau exact acolo unde ai ei incercau sa o apuce pe o noua carare.
Dar amintirea lor a ramas intr-o balta.
Era rosie, mica si de piatra, mai aproape de tine decat ai fi crezut.
Iar acum nu mai e.
Caci mintile, inimile si sufletele voastre sunt acum si pentru totdeauna...
Statui imuabile.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
Ea doar are teama de un "maine" nebulos si tremurator.
Ea nu e zdrentuita,
Si nici pustiita,
Ea nu plange.
Ea doar isi lasa obrajii prada mangaierilor de ploaie...
Si doar sunetul lor mai reverbereaza in colturile acelor statui dinlauntrul ei,
Pe cand vocea lui e un ecou indepartat...

Cute. (30 august)

De data asta sper sa nu mai vad cum cutele iti zbarcesc colturile gurii.
De data asta sper sa nu-mi mai prefaci visul in cosmar,
Asa ca altadata...

De data asta sper sa gasesc vesminte de otel in care sa-mi infasor toate temerile.
De data asta sper sa inghetam si sa ne topim, totodata,
Intr-un freamat mai acut, dar mai viu si mai melodios
Ca niciodata...

FOR GOOD. BIIIIG TIME.

this was over the line.
even for you.:).

you're dismissed.
for good.
cuz this time you screwed it up.
big time.

but...
i can't seem to understand it how you've turned out to be so cold..
and it's funny to me how you've turned into such a joke.
a very, very bad joke...

and i keep saying to myself that..
that was yesterday,
yesterday is over.
it's a different day.
but again, it sounds like broken records playing over.
just tell me ..
for how long? :)
for how long will i be fooled?

143.

Cand traiam in intuneric, credeam ca pana si cea mai timida raza de lumina ma va trezi la viata mea de dinainte...
Dar nu am crezut niciodata ca avea sa fie atat de taioasa.
Priveste cum un fulger spinteca brusc si nemilos cerul instelat...
Da, e o durere diferita, dar e, totusi, durere.
Durere, durere si iar durere...
Si, poate, o speranta?
Da, mai mult ca sigur.
Dar nu orice fel de speranta...
Ci o speranta dureroasa.
Simt 143 de pumnale infipte intre coaste,
Care cauta sa omoare ce a mai ramas in viata inlauntrul meu...
Sa sfartece, sa jupoaie...

Moartea si viata sunt contopite, aici si acum.
Veninul si leacul, tu.
Cum pot sa sper sa te am, fara sa risc sa te pierd... definitiv?
Cum pot sa renasc in sperante, fara sa ma tem ca ele insesi ma vor omori...?

17.

Te simt si te aud undeva in departari unde bratele unui aer cald tanjesc sa ma imbratiseze si sa imi inlature orice tremur...Iar tu ma simti si ma auzi in orice pas de drum ratacit, caci atunci cand ai plecat ai rupt o bucata din mine ce inca pulseaza, amintind de infinit. Infinitul nostru, al meu si al tau, ce se intinde de la un gand dureros scaldat in amintiri la o singura cale spre fericire.
A plouat atata timp, stiu...
Si atatea luni au fost inecate de furtuni...
Dar Soarele rasare, inevitabil, caci atata timp cat suntem impreuna...
Va rasari mereu.
Apropie-te,
Atat am sa-ti soptesc, astazi am aruncat toate umbrele in neant....

Echilibru.

[...]
Stii ce?
Nu mai scriu nimic.
Nu mai am ce sa scriu.
Am scris tot ce se putea...
Si chiar si ce NU se putea.
Pentru ca da, esti un punct mort...
Si inainte erai undeva, pe margine,
Insa acum esti chiar in centru.

In centrul unui univers pradat de pradatori.
Chiar acum, ating linia dintre viata si moarte...
Si ma plimb pe ea, incercand sa-mi pastrez echilibrul.
Dar ce tot vorbesc?
Nu l-am avut niciodata...
Si daca l-am avut,
L-am pierdut de mult.

Dar nu ma pot gandi la un mod mai frumos, mai gratios de a ma impiedica,
De a cadea...