Nu credeam niciodata ca nu voi sti de unde sa incep a povesti acest episod ce am incercat sa-l ingrop in trecut, dar care inca imi tulbura prezentul, ca si cum fiecare moment pe care il traiesc acum ar reprezenta secunda ce face limita dintre soc si trezirea la realitate. Totul a inceput cu o cazatura puternica, cu o impresie frumoasa destramata, cu o flacara care s-a stins brusc asemenea unei lumanari proaste si cu o incredere calcata in picioare de catre nistre necunpscuti, niste intrusi in calea fericirii.
Si probabil cu o naivitate care a incetat sa-mi mai defineasca sufletul, dar care ma va urmari tot restul existentei mele. Am pasit increzatoare, dar totusi cu o usoara urma de ezitare, pe un drum strain, ascuns in intuneric. Piedicile strigau sacadat, anuntand parca furtuna ce avea sa se iveasca, dar nu pot decat sa consider ca ma detasasem intr-o realitate imaginata. Acolo totul era altfel. Acolo nu ai fi putut niciodata sa cazi si sa te lovesti. De ce? Pentru ca aceasta realitate falsa era, in ochii mei, fericirea absoluta si orice gand rau ce venea din locuri necunoscute, orice principiu incapatanat, orice energie negativa erau considerate intrusi si, in cele din urma, erau alungate din aceasta zona a perfeciunii. Iubirea fusese o notiune abstracta, un sentiment observat, dar nu simtit, o energie stiuta, dar nu cunoscuta...si niciodata indispensabila vietii ... pana atunci. De ce sa te complici cand totul se incadreaza perfect in criteriile fericirii tale personale? Nu exista motiv. Din pacate niciodata nu exista. dar viata gaseste intotdeauna o modalitate sa te surprinda, sa te schimbe, sa iti fure zambetul de ieri si sa te oblige sa te confrunti cu un prezent care nu face nimic altceva decat sa te deruteze si sa te lase cu un infinit de ganduri ce nu vor deveni niciodata cuvinte.
Cand mi-am dat seama ca ceva era schimbat inca de la inceput, am stiut ca de fiecare data gasisem un refugiu, o cale de a ma ascunde. De ceilalti si nu in ultimul rand, de mine. Am incercat sa fug, dar m-am impiedicat si inevitabil, am cazut. Socul a fost atat de brusc si de dur, incat niciodata nu va mai fi ca inainte. Toate minciunile, toate vorbele aruncate in vant, precum si anumite episoade parca rupte dintr-un film fara poveste, culoare si sonor nu ma vor lasa niciodata sa ma intorc in acel loc ce candva , demult, imi inspira doar siguranta. Degeaba te lupti si te zbati, deoarece realitatea e corupta de minciuni inlantuite in lacate fara cheie si nimic nu va fi vreodata mai usor.
Acum se aude alta muzica. Incerc s-o schimb dar nici macar nu stiu de unde vine. Aici am fost lasati, aici trebuie sa stam. Nu mai conteaza de mult ce vrem, pentru ca ne schimbam in fiecare zi.
In final, inimile de piatra vor fi cele mai alterate, cele mai zdrobite...
