S-a terminat cu aceasta fericire imaginara pe care am incercat s-o smulg din mainile nimanui, un nimeni care-mi aminteste de chipul tau si care totusi imi deschide ochii intr-un mod in care nu i-am mai avut niciodata. Pentru ca dorintele se sting incetul cu incetul, sperantele mor ca si cum nici nu s-ar fi nascut vreodata, iar amintirile isi pierd in fiecare zi cate o bucatica din viata...
Dar ramane acea siguranta mizera ca totul s-a intamplat aievea, ca noi doi, cei de altadata, am fost atunci si acolo, si ca nimic din lume nu va schimba asta, cu toate ca gandurile mele incearca sa ocoleasca acest adevar, aceasta realitate...
Cu toate ca toata fiinta mea se lupta cu sine ca sa se convinga in zadar ca totul nu a fost decat o idee de natura plasmatica, un reper agatat gresit in adevarata fericire personala, un roman esuat ce a ajuns in mainile unui demon...
Sa fie, oare, vina dovezilor materiale?
Da, intr-o oarecare masura.
Caci, pana la urma, toti si toate sunt de vina...
Dar din nou, ca si inainte si ca de fiecare data de acum incolo, suspinele mele sunt intiparite pe o hartie transparenta si mint doar atunci cand incerci sa le citesti, pe cand ale tale sunt pe veci de negasit...
