Inceput de sfarsit.

Ea a vrut si a incercat, dar inceputul nu a mai lasat-o sa uite nicicand sfarsitul.
A incercat sa-l schimbe, caci a vrut sa-l schimbe, dar a ajuns mai aproape de adevar si mai departe de ea insasi.
Dupa atatea pagini scrise, ea se priveste pe sine si se intreaba daca este, intr-adevar, prima oara cand vede clar sau daca a vazut dintotdeauna, dar a preferat sa se refugieze in acel bol de sticla crapat.
Isi aduce aminte de momentul in care a pasit pentru prima data pe scena si cat de mult si-a dorit acel rol. Dar ea fusese mereu singura, caci el nu fusese niciodata "el", isi da ea seama, ci el fusese doar vesminte de plastic dur si lucios, cu inima de piatra si trupul de lemn. In jurul mainilor ei stau infasurate acum sfori rupte ce nu vor sa slabeasca stransoarea. "Daca sforile sunt rupte, de ce inca doare atat de rau...?". Raspunsul vine brusc si prompt, inghetand aerul ce ii inunda, imediat, plamanii: "Pentru ca de fiecare data am incercat sa le leg. Dar nodurile raman, si la un moment dat nu voi mai avea ce sa leg. Nu pot lega noduri.". Mai sta o secunda pierduta in aceleasi ganduri negre ce au inghitit anotimp dupa anotimp si stie ca momentul acela este "acum", chiar prea "acum" ptentru a mai putea fi amanat. Dar adevarul e inca si mai amar de atat, pt ca momentul acela a trecut deja. Si mai stie ca ea e singurul suflet caznit de catre el, cu toate ca lumea nu va sti niciodata...
Vrea sa stie daca acum va fi altfel, daca va fi libera, daca va fi vreodata in stare sa-si reinventeze acest interior tot mai gol. Vrea sa stie daca acum, dupa ce totul a fost sfasiat de ghearele sfarsitului, va sti. Dar ea nu a stiut niciodata si nu va sti nici de acum incolo. Pentru ca niciodata nu a fost el, intotdeauna a fost ea. Lumea ei nu se sfarseste cu el. Ci lumea ei a INCEPUT cu el, candva, demult. Si e o lume rea.

Ea nu e zdrobita.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
E ceva mai mult decat un pumn de praf.
Caci ea este mangaiata de stropi de ploaie
Si pare ca plange, insa sufletul ei abia acum este modelat.
Si vei vedea ca maine Soarele-o va ostoi,
Si o va usca.
Dar de data asta o va usca in intregime.
Nu vor mai ramane margini puhave.
Nu pentru tine.
Nici acum, nici in viitoarele amintiri inmarmurite.

Inainte pasii tai se opreau exact acolo unde ai ei incercau sa o apuce pe o noua carare.
Dar amintirea lor a ramas intr-o balta.
Era rosie, mica si de piatra, mai aproape de tine decat ai fi crezut.
Iar acum nu mai e.
Caci mintile, inimile si sufletele voastre sunt acum si pentru totdeauna...
Statui imuabile.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
Ea doar are teama de un "maine" nebulos si tremurator.
Ea nu e zdrentuita,
Si nici pustiita,
Ea nu plange.
Ea doar isi lasa obrajii prada mangaierilor de ploaie...
Si doar sunetul lor mai reverbereaza in colturile acelor statui dinlauntrul ei,
Pe cand vocea lui e un ecou indepartat...