Imensitate.

Mi-am dorit un "eu", un "tu", un "eu si cu tine",
Insa n-am gasit decat un infinit,
Capturand imensitatea dintre noi.

Pentru tine mi-am rupt o farama din viata,
Putin din "mine" pentru mai mult din "tine"
Si totul pentru "noi".
Dar inainte nu stiam,
Nu stiam ca noi doi nu existam
Si ca eram facuta bucatele
Pentru un intreg imaginar...

Draga Jurnalule,

Aici si acum, imi pun o dorinta. Si nu orice fel de dorinta, ci o dorinta imbibata in sperante si in puritatea unui nou inceput. Caci intrezaresc o oarecare inocenta recuperata si, mai presus de orice, siruri infinite de sentimente inefabile.
Dar nici nu stii ce idei imi fug prin minte, din moment ce tu doar te afli undeva, in afara sferei mele. Si foarte bine ca nu stii. Ramai un intrus, un necunoscator, o piatra lasata in urma, prinsa in apele unui rau. O piatra. Mica si rosie.
Si totusi, as putea sa-ti spun. Dar mai bine iti arat. Ce zici?
Raspund eu in locul tau: deschide ochii si priveste.
In traducere libera, sunt bulversata. E posibil, in limitele legilor firii, ca viitorul sa fie inghitit de trecut? Daca da, atunci cu ce mai raman? Prezentul nu exista. Nu pot sa ma agat nici macar de o secunda, pentru ca trece inainte sa ma gandesc la ea. Chiar si secunda in care scriu acestea ... a trecut acum mult timp. Vezi? Prezentul nu exista.
Iar trecutul e un monstru, o reptila, un sarpe cu doua capete.
Din nou, ce-mi mai ramane?
O dorinta, intrucat viitorul trebuie sa fie viu.
Raman cu o dorinta.
Care se zbantuie.
Si care va plamadi TOT.
Dar bineinteles, ce pacat ca nu cunosti substanta "TOT"-ului meu...