Atunci si acolo.

S-a terminat cu aceasta fericire imaginara pe care am incercat s-o smulg din mainile nimanui, un nimeni care-mi aminteste de chipul tau si care totusi imi deschide ochii intr-un mod in care nu i-am mai avut niciodata. Pentru ca dorintele se sting incetul cu incetul, sperantele mor ca si cum nici nu s-ar fi nascut vreodata, iar amintirile isi pierd in fiecare zi cate o bucatica din viata...
Dar ramane acea siguranta mizera ca totul s-a intamplat aievea, ca noi doi, cei de altadata, am fost atunci si acolo, si ca nimic din lume nu va schimba asta,  cu toate ca gandurile mele incearca sa ocoleasca acest adevar, aceasta realitate...
Cu toate ca toata fiinta mea se lupta cu sine ca sa se convinga in zadar ca totul nu a fost decat o idee de natura plasmatica, un reper agatat gresit in adevarata fericire personala, un roman esuat ce a ajuns in mainile unui demon...

Sa fie, oare, vina dovezilor materiale?
Da, intr-o oarecare masura.
Caci, pana la urma, toti si toate sunt de vina...
Dar din nou, ca si inainte si ca de fiecare data de acum incolo, suspinele mele sunt intiparite pe o hartie transparenta si mint doar atunci cand incerci sa le citesti, pe cand ale tale sunt pe veci de negasit...

Imensitate.

Mi-am dorit un "eu", un "tu", un "eu si cu tine",
Insa n-am gasit decat un infinit,
Capturand imensitatea dintre noi.

Pentru tine mi-am rupt o farama din viata,
Putin din "mine" pentru mai mult din "tine"
Si totul pentru "noi".
Dar inainte nu stiam,
Nu stiam ca noi doi nu existam
Si ca eram facuta bucatele
Pentru un intreg imaginar...

Draga Jurnalule,

Aici si acum, imi pun o dorinta. Si nu orice fel de dorinta, ci o dorinta imbibata in sperante si in puritatea unui nou inceput. Caci intrezaresc o oarecare inocenta recuperata si, mai presus de orice, siruri infinite de sentimente inefabile.
Dar nici nu stii ce idei imi fug prin minte, din moment ce tu doar te afli undeva, in afara sferei mele. Si foarte bine ca nu stii. Ramai un intrus, un necunoscator, o piatra lasata in urma, prinsa in apele unui rau. O piatra. Mica si rosie.
Si totusi, as putea sa-ti spun. Dar mai bine iti arat. Ce zici?
Raspund eu in locul tau: deschide ochii si priveste.
In traducere libera, sunt bulversata. E posibil, in limitele legilor firii, ca viitorul sa fie inghitit de trecut? Daca da, atunci cu ce mai raman? Prezentul nu exista. Nu pot sa ma agat nici macar de o secunda, pentru ca trece inainte sa ma gandesc la ea. Chiar si secunda in care scriu acestea ... a trecut acum mult timp. Vezi? Prezentul nu exista.
Iar trecutul e un monstru, o reptila, un sarpe cu doua capete.
Din nou, ce-mi mai ramane?
O dorinta, intrucat viitorul trebuie sa fie viu.
Raman cu o dorinta.
Care se zbantuie.
Si care va plamadi TOT.
Dar bineinteles, ce pacat ca nu cunosti substanta "TOT"-ului meu...

Inceput de sfarsit.

Ea a vrut si a incercat, dar inceputul nu a mai lasat-o sa uite nicicand sfarsitul.
A incercat sa-l schimbe, caci a vrut sa-l schimbe, dar a ajuns mai aproape de adevar si mai departe de ea insasi.
Dupa atatea pagini scrise, ea se priveste pe sine si se intreaba daca este, intr-adevar, prima oara cand vede clar sau daca a vazut dintotdeauna, dar a preferat sa se refugieze in acel bol de sticla crapat.
Isi aduce aminte de momentul in care a pasit pentru prima data pe scena si cat de mult si-a dorit acel rol. Dar ea fusese mereu singura, caci el nu fusese niciodata "el", isi da ea seama, ci el fusese doar vesminte de plastic dur si lucios, cu inima de piatra si trupul de lemn. In jurul mainilor ei stau infasurate acum sfori rupte ce nu vor sa slabeasca stransoarea. "Daca sforile sunt rupte, de ce inca doare atat de rau...?". Raspunsul vine brusc si prompt, inghetand aerul ce ii inunda, imediat, plamanii: "Pentru ca de fiecare data am incercat sa le leg. Dar nodurile raman, si la un moment dat nu voi mai avea ce sa leg. Nu pot lega noduri.". Mai sta o secunda pierduta in aceleasi ganduri negre ce au inghitit anotimp dupa anotimp si stie ca momentul acela este "acum", chiar prea "acum" ptentru a mai putea fi amanat. Dar adevarul e inca si mai amar de atat, pt ca momentul acela a trecut deja. Si mai stie ca ea e singurul suflet caznit de catre el, cu toate ca lumea nu va sti niciodata...
Vrea sa stie daca acum va fi altfel, daca va fi libera, daca va fi vreodata in stare sa-si reinventeze acest interior tot mai gol. Vrea sa stie daca acum, dupa ce totul a fost sfasiat de ghearele sfarsitului, va sti. Dar ea nu a stiut niciodata si nu va sti nici de acum incolo. Pentru ca niciodata nu a fost el, intotdeauna a fost ea. Lumea ei nu se sfarseste cu el. Ci lumea ei a INCEPUT cu el, candva, demult. Si e o lume rea.

Ea nu e zdrobita.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
E ceva mai mult decat un pumn de praf.
Caci ea este mangaiata de stropi de ploaie
Si pare ca plange, insa sufletul ei abia acum este modelat.
Si vei vedea ca maine Soarele-o va ostoi,
Si o va usca.
Dar de data asta o va usca in intregime.
Nu vor mai ramane margini puhave.
Nu pentru tine.
Nici acum, nici in viitoarele amintiri inmarmurite.

Inainte pasii tai se opreau exact acolo unde ai ei incercau sa o apuce pe o noua carare.
Dar amintirea lor a ramas intr-o balta.
Era rosie, mica si de piatra, mai aproape de tine decat ai fi crezut.
Iar acum nu mai e.
Caci mintile, inimile si sufletele voastre sunt acum si pentru totdeauna...
Statui imuabile.

Ea nu e zdrobita,
Ea nu e sfaramata,
Ea doar are teama de un "maine" nebulos si tremurator.
Ea nu e zdrentuita,
Si nici pustiita,
Ea nu plange.
Ea doar isi lasa obrajii prada mangaierilor de ploaie...
Si doar sunetul lor mai reverbereaza in colturile acelor statui dinlauntrul ei,
Pe cand vocea lui e un ecou indepartat...

Cute. (30 august)

De data asta sper sa nu mai vad cum cutele iti zbarcesc colturile gurii.
De data asta sper sa nu-mi mai prefaci visul in cosmar,
Asa ca altadata...

De data asta sper sa gasesc vesminte de otel in care sa-mi infasor toate temerile.
De data asta sper sa inghetam si sa ne topim, totodata,
Intr-un freamat mai acut, dar mai viu si mai melodios
Ca niciodata...

FOR GOOD. BIIIIG TIME.

this was over the line.
even for you.:).

you're dismissed.
for good.
cuz this time you screwed it up.
big time.

but...
i can't seem to understand it how you've turned out to be so cold..
and it's funny to me how you've turned into such a joke.
a very, very bad joke...

and i keep saying to myself that..
that was yesterday,
yesterday is over.
it's a different day.
but again, it sounds like broken records playing over.
just tell me ..
for how long? :)
for how long will i be fooled?

143.

Cand traiam in intuneric, credeam ca pana si cea mai timida raza de lumina ma va trezi la viata mea de dinainte...
Dar nu am crezut niciodata ca avea sa fie atat de taioasa.
Priveste cum un fulger spinteca brusc si nemilos cerul instelat...
Da, e o durere diferita, dar e, totusi, durere.
Durere, durere si iar durere...
Si, poate, o speranta?
Da, mai mult ca sigur.
Dar nu orice fel de speranta...
Ci o speranta dureroasa.
Simt 143 de pumnale infipte intre coaste,
Care cauta sa omoare ce a mai ramas in viata inlauntrul meu...
Sa sfartece, sa jupoaie...

Moartea si viata sunt contopite, aici si acum.
Veninul si leacul, tu.
Cum pot sa sper sa te am, fara sa risc sa te pierd... definitiv?
Cum pot sa renasc in sperante, fara sa ma tem ca ele insesi ma vor omori...?

17.

Te simt si te aud undeva in departari unde bratele unui aer cald tanjesc sa ma imbratiseze si sa imi inlature orice tremur...Iar tu ma simti si ma auzi in orice pas de drum ratacit, caci atunci cand ai plecat ai rupt o bucata din mine ce inca pulseaza, amintind de infinit. Infinitul nostru, al meu si al tau, ce se intinde de la un gand dureros scaldat in amintiri la o singura cale spre fericire.
A plouat atata timp, stiu...
Si atatea luni au fost inecate de furtuni...
Dar Soarele rasare, inevitabil, caci atata timp cat suntem impreuna...
Va rasari mereu.
Apropie-te,
Atat am sa-ti soptesc, astazi am aruncat toate umbrele in neant....

Echilibru.

[...]
Stii ce?
Nu mai scriu nimic.
Nu mai am ce sa scriu.
Am scris tot ce se putea...
Si chiar si ce NU se putea.
Pentru ca da, esti un punct mort...
Si inainte erai undeva, pe margine,
Insa acum esti chiar in centru.

In centrul unui univers pradat de pradatori.
Chiar acum, ating linia dintre viata si moarte...
Si ma plimb pe ea, incercand sa-mi pastrez echilibrul.
Dar ce tot vorbesc?
Nu l-am avut niciodata...
Si daca l-am avut,
L-am pierdut de mult.

Dar nu ma pot gandi la un mod mai frumos, mai gratios de a ma impiedica,
De a cadea...

Smoke and mirrors.

I thought that we'd make it...
Because you said that we'd make it through...
[...]
Where can I turn?
Cause I need something more...
[...]
Because they say...
That when it's real...
You can't walk away...
Well, that's exactly what you did.
[...]
The music has ended..
But I can still hear it...
[...]
The last song,
Over and over again...
[...]
After everything has changed...
Could we go back again..?
[...]
Do you remember of the time..
When we were...
So alive?
[...]

Sperante moarte.

Printre amintiri fumegande, e o singura prapastie..
Una singura, aceeasi de la inceput, aceeasi de la sfarsit.
Spre care ma indrept, involuntar, cu sute de pasi grabiti...
[...]
Imi amintesc...
Totul si nimic.
Sa fie oare adevarat ca mi-ai pus o mie de intrebari?
Raspunsul o fi fost, intr-adevar, acelasi?
Da!
Unul singur, acelasi de la inceput, acelasi de la sfarsit.
"Si acum?"
Si acum nimic.
"De ce?"
Acelasi raspuns.
"Care?"
De ce sa-l rostesc?
Ca sa iti sune ca un poem scris pe marginea prapastiei?
Nu...
Bineinteles ca nu.
"De ce?"
"Caci candva, credeam si eu acelasi lucru"
Si acum?
"..."
"Raspunsul e altul acum.
Si va fi acelasi pana la sfarsit.
Pentru ca eu imi voi inghiti sperantele moarte,
In timp ce tu te vei ineca cu ele..."

"Simti ca ceva se prabusi inauntrul lui. In timp ce copiii din familia de Medici isi intoarsera fetele spre el, isi aminti cele doua tuburi pe care le vazuse la cadavru, care se intindeau in jos de la gura, unul pentru aer, celalalt pentru mancare. N-ar fi trebuit sa existe si un al treilea, pentru inghititul sperantelor moarte?"
"Agonie si extaz" - Irving Stone

Reptila abjecta.

Reptila abjecta.
Soparla veninoasa!
De o rautate intermitenta.
Si de o invidie cum n-am mai vazut.
Tine minte ca inainte sa-ti stea in gat, ti-a stat pe buze ...

Wait for the dawn.

Wait for the dawn,
Cuz tonight and forever...
We're under the same sky.

Vreau.

Nu vreau sa fiu nicaieri,
Decat aici.
Nu vreau sa ma uit in trecut
Si sa las amintirile sa-si faca de cap.
Nu vreau sa te las in urma
Fara sa stiu
Ca ma voi avea, mereu, pe mine.

Vreau sa fiu deschisa catre o noua lume
Si sa o vad prin ochii unui copil
Cuprins de o inocenta nemarginita.
Vreau sa gasesc iesiri spre noi inceputuri,
Sa descopar un nou "eu"
In fiecare rasarit.
Sa musc din marul mortii,
Si sa spun ca fericirea e singurul meu drog.
Sa cutreier strazi singuratice la ore tarzii
Si sufletul sa-mi radieze de lumina.
Sa ma uit in oglinda ,
Si sa stiu ceea ce vad.
Vreau sa vina anotimul mult asteptat,
Vreau ca astazi, maine si in fiecare zi
Sa fie timpul pentru o curatenie generala
In inima mea.

Words from last year find their perfect place in today.:)

Fantasme.

Ziduri de piatra naruite,
Flori din plastic ofilite,
Vieti vesnice sfarsite...
Pretutindeni,
Pentru totdeauna...
Caci castele din sperante moarte,
Nu pot fi cladite!

Pur si simplu, nu.

Nu putem sa ne prefacem ca totul merge bine atunci contrariul tradeaza adevarul. Nu mai are niciun rost sa dai raspunsul acela dezgustat "bine" atunci cand esti intrebat de catre persoana X "ce faci?" daca nici macar nu esti in stare sa dai 5 motive pentru care zambetul tau e de negasit atunci cand totul din jurul tau este bantuit de hohote de ras.
Asa-i ca acum incerci sa gasesti? Sa inventezi? Capul sus si mergi mai departe. Nimanui nu ii pasa cu adevarat. Acest fel de intrebari vin din toate partile doar pentru ca nu esti un actor indeajuns de bun in filmul vietii. Asta ca sa nu zic realitate. Pentru ca nu e. Realitatea e acum minciuna si doar noi suntem vinovati.
Sa nu crezi ca daca vei iesi din refugiul tau in plina zi zambind, ruinele vor deveni din nou ceea ce au fost candva...Si sa nu ai pretentia sa urle scenaristul "Taiati!" si tu sa-ti iesi, usor, din rol...De ce?! Pentru ca unele greseli sunt iremediabile, pe cand majoritatea amintirilor, imposibil de inlocuit... Din pacate, intotdeauna va fi ceva care te va nemultumi, intotdeauna va exista un motiv pentru a spune "nu" atunci cand ai vrea, defapt, sa spui "da". Niciodata nu vei putea fi pe deplin fericit...iar, amice, de crezi ca vei putea...mai bine iti zic de pe acum ca ai trait degeaba. Nu poti decat sa iti traiesti ziua la maxim si noaptea sa visezi la un "maine" mai bun...
P.S: Valabil doar pentru cei incapatanati si curajosi. Daca nu faci parte din aceasta categorie, nu ai decat sa treci la masuri permanente pentru probleme temporare.
P.S.S: See you next life...
:):):):):):):):):):):):):):):)


Stay...
Or forever go...You can't deny it's all you've been waiting for...:)

Un milion doua sute noua mii sase sute.

Ce faci?
Te agati de fire desirate?
Cauti compasiune in singuratate?
Ridica-ti privirea spre cer...
Si priveste cum focul rosu
Devine, somptuos, albastru...
In decursul a un milion doua sute noua mii sase sute de secunde...

Labirint.

O oaza de fericire a dichisit trei zile de iulie,
Le-a inghitit si le-a asternut pe trei coli de hartie.

Pentru ca si apele, candva atat de tulburi,
Au secat dupa o furtuna apocaliptica,
Lasand loc unor trandafiri negri,
Cu verdictul intiparit pe ale lor petale,
Si cu spinii ascutiti sadic, dar sarmant in zilele de iunie
Sclipind mandri inaintea tuturor culorilor tale...

Culori acum de negasit...
Lasule, te-am pictat in alb si negru!
Si pentru ca toate zeitatile si toate divinitatile
La care candva cantai cu glas dulceag
Au fost aruncate in desertul naturii tale...
Oh, sinucigasule...
Te-am aruncat in labirint!

De vei sapa gropi pe meleaguri straine,
Santuri adancite se vor dezlantui
Pe urmele propriilor tai pasi.
Locasul trandafirilor negri,
Oglindesc acum al tau unic rai...
Bulevardul vietilor marsave,
De-l vei calca, te vei otravi!

Draga fiara cu ochi de portelan,
Esti condamnat de ispita uni nou macel.
Oh, vino si atinge-mi frunzele otravite,
Vino si gaseste-ti moartea...
In gustul propriului venin...

Caci raceala rozelor flamande
Iti vor sopti incet la ureche
Simfonia unui infinit sfarsit...

Desenat pe fata unui inger.

Sunt pierduta intr-un moment in care timpul a incetat sa mai treaca...
Iar singurele sunete care ma mai ghideaza in noapte
Si imi soptesc ca inca exist
Sunt bataile neregulate ale inimii mele.
Care acum zace zdrobita de mana ta patata de sange,
Ce inainte imi inspira doar siguranta si caldura.
Astazi, singura caldura pe care o mai simt se datoreaza valurilor de temeri si amintiri.
Ce ma tin incatusata la limita dintre agonie si extaz.
Iar in jurul meu numai raceala.
Agonie pentru ca ai rupt paginile ramase necitite ale romanului,
Le-ai dat foc
Si apoi ai aruncat cenusa in bataia vantului.
Pentru ca ai sfarsit cea mai dulce melodie din album.
Si pentru ca ai sters cel mai pur si mai inocent zambet
Candva desenat pe fata unui inger.
Extaz pentru ca cenusa s-a strecurat, totusi, printre ale tale degete.
Pentru ca a fost realitate,
Poveste fara cusur.
Pentru ca in urma cu ceva timp,
Eram pierduta intr-un moment in care timpul incetase sa mai treaca
Iar singurele sunete care ma mai ghidau in noapte
Si care imi sopteau ca inca exist
Erau bataile neregulate ale inimii tale...

Sentinta.

Caci m-am nascut ca sa traiesc, pentru ca mai apoi sa mor pentru tine,
Asa cum focul se aprinde ca sa arda, pentru ca mai apoi sa se lase stins de ploaie...

Si poate ca intr-o zi o sa renasc,
Iar focul va arde mai aprins ca la-nceput,
Dar voi muri negresit inca o data,
Pana cand sfarsitul nu va mai avea sfarsit.
Si atunci ma vei gasi din nou pe mine,
Cea cu identitatea murdara.
Dar mai intai gaseste-ma intr-o alta zi,
La anuntarea unui nou rasarit de dureri patimase,
In sentinta unui nou val de imagini ascutite,
Ce au luat drept prizonier
Fiecare farama din ceea ce candva,
Eram eu.

Gratie in abis.

Ai spart sticla,
Te-ai pierdut in fum,
Te-ai ascuns si te-am gasit,
Intr-un gand de fericire.
Eu nu vreau o secunda.
Vreau o eternitate,
Sa te mint, sa te ascult
Si sa te iert...
Caci te-am cunoscut pe tine
Si inca ceva.
Ceva necunoscut pana acum.
Dar urasc cuvantul...
Iar "ceva"-ul va ramane "ceva".

M-am gandit candva enorm la tine,
Dar parca nici acum nu te-am uitat...

Regretul minim si libertatea majora.

Va jur ca o sa mi-o platiti.
Toate impresiile frumoase lasate de zambetele voastre false s-au spart si au fost inghitite de o gaura neagra, ireversibil si irecuperabil.
Au mai ramas doar ganduri negre si dorinte taioase.
Care vor lasa doar sange in urma.
Si apoi imi voi continua drumul anevoios si voi ocoli toate piedicile...
Dar nu pe cele puse de voi.
Pentru ca s-a terminat scena disperata.
S-a terminat tragedia dramatica a mintilor voastre bolnave...
Intrucat ploaia a spalat orice durere, a sters orice lacrima ...
Iar raza adevarului a luminat orice inima lasata de izbeliste in intuneric.
S-a terminat acum si aici, dar am sa pastrez ziua de maine intr-o scrisoare arsa...
Caci e posibil ca eternitatea sa nu fie de ajuns.

Leac pentru venin. [50%]

Caci lumea asta care
Pare a fi numai taram de visare,
Atat de noua, de vasta, de frumoasa...
Este plina de bucurii trecatoare si de iubire
Dar parasita de certitudini si de leac pentru venin.
Iar noi pe ast cap ne-aflam, in bezna si in chin...
Nedumeriti de lupta, de spaime, de dorinte si de soapte...
Unde ostirile se-nfrunta, ca doi orbeti in noapte...
Stau aici si acum, pierduta printre stele stinse
Si vreau sa stiu daca maine ma voi trezi
Din visul unei veri izgonite
De gheata atingerii tale...

Sculpturi.

Asculta-mma cand nu spun niciun cuvant
Si arunca-ti varsta intr-un colt intunecat
Pe care numai eu sa il gasesc.
Sculpteaza-ti singur inima in piatra
Ca sa fiu eu cea care o poate sfarama
Si apoi remodela...
Precum Soarele topeste gheata
Printr-un dans codificat,
Doar de raze cunoscut.

P.S: Get well soon...again, dear friend.

Minciuna si adevar sau poate drama si realitate.

Nu, nu s-a terminat. Nimic nu se poate termina asa, brusc, fara niciun motiv, fara niciun ultim cuvant spus. Sau cel putin asta as vrea eu sa cred. Si totusi, chiar si atunci cand scenariul a luat sfarsit si au plecat toti actorii, tot vor mai fi multe de vazut. Doar in acest mod viata ar putea avea un sens. Altfel, ar fi ca si cum am trecut cu totii printr-un infinit de sentimente, iar apoi le-am ingropat definitiv, cu gandul ca fata negativa a murit odata cu ele...Si nu, nu trebuie sa renuntam la lucrurile de care trebuie sa ne agatam cu sperante. Nu putem ramane goi pe dinauntru, caci e impotriva firii..Ar fi ca si cum ne-am lasa prada celor mai negre temeri, chiar in ultima secunda. Dupa atatia ani, trebuie sa fi invatat ceva... si anume ca niciodata nu vom fi invatat destul. Nu poti exagera cand vine vorba de a fi tu insati, asta niciodata. Nimic nu te poate face mai fericit decat libertatea pe care o simti atunci cand gandurile devin cuvinte.
Fiecare secunda traita din ziua de astazi imi aduce aminte de episodul anterior, dar cu siguranta de data aceasta totul e mai intens, iar simturile mele par a fi mai aproape de viata, mai aproape de adevar...cu fiecare ticait de ceas. Insa obiceiul murdar al acestor ani inca isi spune cuvantul si simt cum povestea tinde sa se repete la nesfarsit. Asadar, sunt mereu obligata sa ma confrunt cu o durere care deja nu ma mai disturba pe cat i-ar disturba pe ceilalti, pentru ca m-am obisnuit cu ea. E o parte din mine si daca as incerca sa neg realitatea, m-as trezi bulversata in minciuna...Sa fie oare, acesta scopul? Nu...Se poate mai mult de atat...Pot mai mult de atat. Si pana la urma, daca nu pot sa inaintez, atunci probabil ca nu ar trebui s-0 fac.
Pe seama fiecarui moment de slabiciune, un orgoliu este hranit, creand monstri. Cu aceste cuvinte ma zbat de cand am pornit pe acest drum ales de o minte mult prea diabolica pentru a fi inteleasa... Durerile fizice conteaza prea putin in momentul de fata, insa unele cuvinte se strecoara exact in acel colt bolnavicios al sufletului, fiind programate sa strapunga, sa stearga orice urma de viata din tine. Nu, nu vreau sa ma reprezinte acest curcubeu de umbre afundat in ceata pentru tot restul vietii. Dar cat timp trebuie sa mai treaca ca sa pot spune ca am gasit exact ceea ce am dorit, nimic mai mult si nimic mai putin...?
Trebuie sa iti pese, vreau sa iti pese. Daca nu as vrea, nu as mai fi eu. Intotdeauna o sa vreau ceva ce nu pot avea si intotdeauna o sa cred ca depinde de mine daca acest lucru e posibil sau nu. Din pacate, insa, nu poti decat sa accepti scena din fata ochilor si sa lasi muzica sa-si joace rolul pe fundal. Toti au cale libera sa creada ce vor, pana la urma, cu toate ca tu te simti din ce in ce mai singuratic...ca si cum nu exista nimic care sa merite gandurile tale frumoase, pentru simplul fapt ca mereu se gaseste cate cineva care sa ti le distruga,sa ti le zdrobeasca, sa ti le calce in picioare si apoi sa le dea foc...lasandu-le sa fie purtate in bataia vantului...transformandu-le intr-o "mare de nimic"...Intorcandu-ne in prezent...Te arde pe dinauntru si te cuprinde un val de disperare si asta chiar in momentul in care iti dai seama ca nu mai ai unde si nici de cine sa te ascunzi si ca nimeni nu mai e dispus sa auda ce ai de spus. Te arde si e greu, mai greu ca niciodata...
Dar, din fericire, nicio flacara nu e vesnica. Toate se sting intr-un final, cu toate ca deocamdata se incapataneaza sa-ti transforme fiecare minut intr-un cosmar. Si pana la urma, tot scrum vor deveni...scrum care isi va gasi locul in gramajoara aceea din ce in ce mai mare din coltul inimii. In scurt timp, nu va fi nimic altceva decat o amintire plasata intre granitele minciunii si ale adevarului, ale dramei si ale realitatii si nu in cele din urma, ale iubirii si ale dezamagirii...
Ai zdrobit un suflet lasat de izbeliste, ti-ai murdarit mainile si nici macar nu stii..

Renunt, acum, la a mai cauta raspuns si raman, ca de obicei, cu vorbe nespuse.

Un singur motiv iti mai cer si apoi promit sa te las in pace, liber sa cauti si sa gasesti ceea ce crezi tu ca te va face fericit...De ce...? De ce?!

[...]

P.S: I guess it's not just something you will get used to someday...You will never learn.:).

Intrusi.

Nu credeam niciodata ca nu voi sti de unde sa incep a povesti acest episod ce am incercat sa-l ingrop in trecut, dar care inca imi tulbura prezentul, ca si cum fiecare moment pe care il traiesc acum ar reprezenta secunda ce face limita dintre soc si trezirea la realitate. Totul a inceput cu o cazatura puternica, cu o impresie frumoasa destramata, cu o flacara care s-a stins brusc asemenea unei lumanari proaste si cu o incredere calcata in picioare de catre nistre necunpscuti, niste intrusi in calea fericirii.
Si probabil cu o naivitate care a incetat sa-mi mai defineasca sufletul, dar care ma va urmari tot restul existentei mele. Am pasit increzatoare, dar totusi cu o usoara urma de ezitare, pe un drum strain, ascuns in intuneric. Piedicile strigau sacadat, anuntand parca furtuna ce avea sa se iveasca, dar nu pot decat sa consider ca ma detasasem intr-o realitate imaginata. Acolo totul era altfel. Acolo nu ai fi putut niciodata sa cazi si sa te lovesti. De ce? Pentru ca aceasta realitate falsa era, in ochii mei, fericirea absoluta si orice gand rau ce venea din locuri necunoscute, orice principiu incapatanat, orice energie negativa erau considerate intrusi si, in cele din urma, erau alungate din aceasta zona a perfeciunii. Iubirea fusese o notiune abstracta, un sentiment observat, dar nu simtit, o energie stiuta, dar nu cunoscuta...si niciodata indispensabila vietii ... pana atunci. De ce sa te complici cand totul se incadreaza perfect in criteriile fericirii tale personale? Nu exista motiv. Din pacate niciodata nu exista. dar viata gaseste intotdeauna o modalitate sa te surprinda, sa te schimbe, sa iti fure zambetul de ieri si sa te oblige sa te confrunti cu un prezent care nu face nimic altceva decat sa te deruteze si sa te lase cu un infinit de ganduri ce nu vor deveni niciodata cuvinte.
Cand mi-am dat seama ca ceva era schimbat inca de la inceput, am stiut ca de fiecare data gasisem un refugiu, o cale de a ma ascunde. De ceilalti si nu in ultimul rand, de mine. Am incercat sa fug, dar m-am impiedicat si inevitabil, am cazut. Socul a fost atat de brusc si de dur, incat niciodata nu va mai fi ca inainte. Toate minciunile, toate vorbele aruncate in vant, precum si anumite episoade parca rupte dintr-un film fara poveste, culoare si sonor nu ma vor lasa niciodata sa ma intorc in acel loc ce candva , demult, imi inspira doar siguranta. Degeaba te lupti si te zbati, deoarece realitatea e corupta de minciuni inlantuite in lacate fara cheie si nimic nu va fi vreodata mai usor.
Acum se aude alta muzica. Incerc s-o schimb dar nici macar nu stiu de unde vine. Aici am fost lasati, aici trebuie sa stam. Nu mai conteaza de mult ce vrem, pentru ca ne schimbam in fiecare zi.
In final, inimile de piatra vor fi cele mai alterate, cele mai zdrobite...

Destination of the heart unknown.

M-am razgandit. Si atunci si acum. In fiecare zi a existentei mele. Ma simt tradata de aceeasi minte care devine mai diabolica pe zi ce trece. Ma simt sedata de aerul toxic care continua sa-mi inunde plamanii. Sunt drogata cu sperante. Obligata sa vad cum fiecare flacara se transforma, usor, in scrum. Stau de prea mult timp in acest loc in care orice privire, orice atingere dispare chiar inainte de a ma trezi la realitatea asta corupta de minciuni. M-am schimbat si nu stiu de ce , dar de fiecare data cand zaresc o scanteie, ma trezesc in intuneric. Simt ca stiu ce vreau, dar toate sperantele pe care le-am avut vreodata si dorintele mele din acest moment se bat cap in cap. Zace in mine un suflet din ce in ce mai singuratic si mai dezamagit, si cu toate acestea, continui sa le fac rau celorlalti. De ce...?
"Trezeste-te. Realitatea te loveste din ce in ce mai des si mai dur, iar piedicile te pandesc la fiecare pas pe care il faci...E usor ca ceva sa se transforme in tot, dar e greu ca totul sa se transforme in nimic. Si imposibil sa nu mai fi zdrobit de jocul realitatii.
Si te temi ca visezi iar de una singura la adevarul unei minciuni perfecte.
E timpul sa iei o mie de culori si sa iti pictezi romanul vietii."

P.S: Get well soon, dear friend.
~ThE EnD~