143.

Cand traiam in intuneric, credeam ca pana si cea mai timida raza de lumina ma va trezi la viata mea de dinainte...
Dar nu am crezut niciodata ca avea sa fie atat de taioasa.
Priveste cum un fulger spinteca brusc si nemilos cerul instelat...
Da, e o durere diferita, dar e, totusi, durere.
Durere, durere si iar durere...
Si, poate, o speranta?
Da, mai mult ca sigur.
Dar nu orice fel de speranta...
Ci o speranta dureroasa.
Simt 143 de pumnale infipte intre coaste,
Care cauta sa omoare ce a mai ramas in viata inlauntrul meu...
Sa sfartece, sa jupoaie...

Moartea si viata sunt contopite, aici si acum.
Veninul si leacul, tu.
Cum pot sa sper sa te am, fara sa risc sa te pierd... definitiv?
Cum pot sa renasc in sperante, fara sa ma tem ca ele insesi ma vor omori...?